Allu cammisantu

Quann’ a mortoriu sonin’ e campane,
allu pajise ormai ncun’ è spiratu,

infatti è mortu Nton’ e Calapane,

ntru lettu a cinque misi ammunzellatu.

A cascia e ntra putiga alla pijare,
ci va la fijja er u Pipacornaru,

e senza mancu n’ acina appuntare,

a porte ncapu fin’ a ntru Spinaru.

Scarpini novi er a festa vestutu,
u petrannostu ntre manu ncruciate,

han’ addobat’ u mortu ntru tavutu,

ne senti chjantu, ngrunguli e grirate!

Chine si rasche e chine si lamente,
e fimmine i capilli scettulati,

e duve vene tutta chilla gente?

Oji quantu cristiani disperati!

Finchè u fa jurnu ppè tutt’ a nottata,
c’ è chine vijje e chine pennicije,

accà a cascia u n’ è stata nchjovata,

ricettu ancora probbij’ un si ne pije.

Quann’ è arrivata l ’ ura er u pijare,
ccur acqua santa u vene a benerire,
prim’ allu cammisant’ er u portare,
u previtu e la missa l ’ha de dire.

Ccù picu e pala u cammisantaru,
a fossa sutt’ a terra ti scavave,
tomb’ e cappell ’ ere nu casu raru,
ciment’ e marmu tannu ci mancave.

Na vota chi t’ avijin’ orbicatu,
ntru sterru nullu juru ci criscije,

u ferru er a crucicchja ere arruggiatu,

né cavuru e né friddu ti facije.

Quann’ eju capitu a Santamaria,
e vijui loculi ccù li ritratti,

quantu ne pensu eju ntra capu mia:

chisà si chissi mu su suddisfatti?

Mu unu ncucchj’ a n’ atru a si trovare,
ci fosse statu puru alle vivenze?

Pecchì campennu n’ amu e odiare,

jestigne, raggia e malericenze?

Eccu, comu dicije la mamma mia:
na cosa giusta ha fattu Diu armenu,

tutt’ am’ e jire a Santa Maria,

e chissu nullu ne po fare a menu!

Tratto da:
Nicola Chiarelli, U Castellu, Rossano 2006